luni, octombrie 24, 2011

Mesaj de salut, Gheorghe Postică, Colocviu, Alba Iulia, 21-22 octombrie 2011

România şi Moldova,  izvoare ale latinităţii, Colocviu, Alba Iulia, 21-22 octombrie 2011, Mesaj de salut, Gheorghe Postică, Viceministru al culturii al Republicii Moldova


Excelenţa Voastră Domnule Preşedinte Oleg Serebrian,
Excelenţa Voastră Domnule Ambasador Nicolae Manolescu,
Stimate Domnule Secretar General Jose Lois Dicenta,
Stimate Domnule Secretar de Stat Vasile Timis,
Stimate Domnule Rector,
Stimate Preşedinte al Consiliului Alba,
Stimate Doamne şi Domnilor,
        
         Pentru mine este o onoare să particip la inaugurarea lucrărilor prestigiosului colocviu „România şi Moldova, surse ale latinităţii”, organizat de către Uniunea Latină în cooperare cu Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia şi Consiliul local Alba. În acest context, permiteţi-mi să Vă aduc un salut frăţesc din partea Ministerului Culturii al Republicii Moldova, care a îmbrăţişat şi a susţinut cu toată căldura, chiar de la început, ideea organizării acestei manifestări cultural-ştiinţifice, care se prefigurează a fi una de importanţă deosebită pentru România şi Republica Moldova, ţări, care au la bază un potenţial etno-lingvistic şi cultural comun, care se numeşte poporul român.

         Colocviul de la Alba Iulia, este un bun prilej de a reflecta, în comun asupra problemelor fundamentale ce ţin de temeiurile poporului român, de originile sale latine. România şi Republica Moldova sunt ţările care urmează traseul istoric al romanităţii orientale, care păstrează la început de mileniu trei, spiritul Romei Antice, al latinităţii, al unei culturi şi civilizaţii care a determinat mersul istoric universal.

Europa contemporană, în linii mai poate fi considerată urmaşă a trei civilizaţii, izvorâte din antichitate sau evul mediu: prima dintre acestea fiind civilizaţia latină, ce-a de a doua  - civilizaţia germanică şi ce-a de-a treia - civilizaţia slavă.

Fiecare dintre aceste civilizaţii, fiind bine delimitate teritorial, pe parcursul istoriei, şi-au adus contribuţii remarcabile la dezvoltarea umanităţii, îmbogăţind-o şi completând-o cu elemente culturale de excepţie, care s-au dovedit a fi durabile în  timp şi spaţiu, pentru a forma tabloul etnocultural contemporan al vechiului continent.

Civilizaţia latină, în spaţiul european, iar prin intermediul acestuia şi pe plan mondial, se dovedeşte a fi cea mai importantă din perspectiva formării fundamentelor lumii contemporane. Civilizaţia mondială actuală, indiferent de specificul său regional, in cea mai mare parte, este construită în baza valorilor culturale antice romane, formate la timpul respectiv pe baza latinităţii, dar, care a cumulat şi a transmis posteriorităţii, bogata experienţă milenară mediteraniană şi orientală.

Limba latină, împreună cu alte valori culturale de tip antic, create şi exprimate prin expresia verbală a strămoşilor noştri, la sfârşitul antichităţii-începutul evului mediu, au pus bazele lumii creştine, a  unei spiritualităţi  umaniste, a pus temelia lumii occidentale, a pus începutul unui traseu istoric nou al civilizaţiei mondiale, care s-a resimţit constant pe parcursul evului mediu şi în epoca modernă, pentru a se generaliza în zilele noastre drept factorul valoric decisiv al civilizaţiei de pe mapamond.

În lumea contemporană, latinitatea şi romanitatea se manifestă în două ipostaze de bază: în calitate de construct valoric al unor fiinţe naţionale, cum este în cazul popoarelor neolatine şi în calitate de construct valoric al civilizaţiei mondiale, cum este în cazul altor popoare de pe mapamond – purtătoare sau promotoare a valorilor de tip occidental.

Privită din acest unghi de vedere, latinitatea, apare drept cel mai răspândit element cultural al lumii contemporane, drept liantul de bază ce uneşte într-un tot întreg, fenomenul numit „civilizaţia secolelor XX-XXI”. Astfel, rolul latinităţii şi al romanităţii pentru civilizaţia umană se întrevede a fi unul decisiv, dat fiind că acestea se înscriu printre elementele sistemice ale civilizaţiei mondiale contemporane, aflându-se la baza şi în structura propriu-zisă a acesteia.

În calitate de construct valoric al unor fiinţe naţionale, latinitatea, a contribuit la formarea popoarelor neolatine, la început, pe teritoriile fostului Imperiu Roman din bazinul mediteranean şi spaţiile adiacente, iar mai târziu, începând cu Marile descoperi geografice, în teritorii de peste mări şi oceane, astfel, că astăzi avem o lume neolatină diversă şi multicoloră, cu multe faţete, răspândită pe patru continente, predominant fiind din punct de vedre numeric şi spaţial, centrul latinofon al Americii Latine, care s-a format şi s-a cristalizat ca rezultat a integrării valorilor latine europene cu valori pre- şi post-columbiene din continentul american.

Latinitatea americană, la fel ca şi acum două secole, se află în strânsă legătură cu latinitatea europeană, iar împreună contribuie la consolidarea şi la menţinerea Marii Familii a Latinităţii, care îşi propune să promoveze în continuare valori culturale originale şi edificatoare, pentru statornicirea tradiţiilor şi perpetuarea valorilor izvorâte din adâncul istoriei. În contextul istoric actual, romanitatea europeană, menţine şi promovează pe toate căile, valorile autentice latine moştenite, contribuind în acelaşi timp, la multiplicarea formelor de conjugare a eforturilor comune în scopul creării unei lumi mai bune, axată pe umanism, tradiţie şi creativitate.

Din şirul popoarelor neolatine, formate pe întinsurile vechiului continent, românii reprezintă singurul popor de origine latină păstrat în partea răsăriteană a fostei împărăţii romane. Istoria, însă, i-a binecuvântat pe români într-un spaţiu   bogat şi foarte frumos, dar în acelaşi timp şi foarte dificil din punct de vedere geopolitic, dat fiind, că acesta, din totdeauna, s-au aflat la confluenţa Marilor Imperii, unde, în permanenţă, s-au ciocnit diverse interese strategice, care în mod inevitabil au trebuit să răsfrângă asupra locuitorilor acestor teritorii.

Spre deosebire de romanitatea occidentală, care la mai multe etape, a fost ocrotită de intemperiile vitrege ale istoriei, romanitatea orientală, chiar din momentul plămădirii sale, s-a pomenit timp de circa un mileniu, în focul încrucişat al Marilor Migraţii, fiind în acest context strâmtorată la nord de   Dunăre, pentru a fi limitată până la urmă, la spaţiul carpato-danubiano-nistrean. Totodată a fost izolată printr-o imensă perdea de neamuri alogene de semenii lor latini din Occident, pentru a deveni, în final, o insulă romanică, purtată de valurile zbuciumate ale istoriei într-un imens ocean, format la începutul evului mediu pe întinsurile Europei Centrale, de Est şi de Sud-Est, de către o mulţime de triburi slave, din care au crescut popoarele slave contemporane, megieşe ale poporului român.

În această situaţie neprielnică, românii se află de peste un mileniu şi jumătate, reuşind, totodată, să se acomodeze şi să se adapteze la noile condiţii istorice, să înveţe arta de a convieţui  şi colabora cu alte popoare. În acelaşi timp, cu toate greutăţile istorice, românii au reuşit să-şi menţină, identitatea, individualitatea, limba romană şi religia creştină moştenite de la vechii romani, să-şi conserve tradiţiile, să-şi protejeze obiceiurile, arta muzicală deosebită, dansul inconfundabil, ritualurile, alte elemente de patrimoniu cultural imaterial, care îşi au originea în substratul antic traco-dacic sau vechi roman. Or, românii au reuşit, pe parcursul istoriei, să găsească soluţiile necesare pentru a-şi asigura existenţa ca neam de factură latină şi să-şi afirme continuitatea în spaţiul de geneză etnolingvistică şi culturală.

Privită din perspectiva, greutăţilor şi constrângerilor, istoria românilor din perioada medievală poate fi definită drept una extremală. Aflaţi, timp de circa un mileniu, sub presiunea constantă a vânturilor migratoare venite din regiunile silvice de nord sau din întinsele stepe euroasiatice, pentru a supravieţui, românii au fost obligaţi să promoveze timp de secole în şir, o viaţă autarhică, care era bazată pe două valori fundamentale: romanitate şi creştinătate, acestea din urmă reprezentând în final factorii decisivi care au determinat procesul conservării şi dăinuirii istorice a românilor ca neam.

Totodată, aceiaşi stare istorică extremală, a favorizat la români perpetuarea unui conservatism etno-lingvistic mai pronunţat decât la romanitatea din Occident, fapt ce a condus la păstrarea în spaţiul carpato-danubiano-nistrean a elementelor latine în forme relativ slab alterate.

În perspectiva istorică este de remarcat în mod special, apropierea uluitoare a limbii române de latina veche, unitatea etno-lingvistică românească în întregul său spaţiu de locuire şi, respectiv, lipsa în limba română a dialectelor, faptul din urmă remarcând un specific cu totul aparte al poporului român. În acest context, este semnificativ faptul, că unitatea etnolingvistică românească s-a perpetuat în condiţiile lipsei unităţii politice româneşti pe parcursul evului mediu şi a epocii moderne, fapt unic în felul său pe plan european.

În aceste împrejurări, la anumite etape istorice, unele imperii din vecinătate au trebuit să depună eforturi speciale, pentru a sparge, prin diverse acţiuni, inclusiv de ordin academic, unitatea etnică şi lingvistică românească, pentru a diviza şi a bulversa conştiinţa etnică a masivului românesc.

În acest sens, cele mai semnificative sunt acţiunile fostului regim totalitar sovietic, care în perioada de existenţă a fostei U.R.S.S., a promovat cu multă ardoare politica de dezbinare etno-lingvistică a românilor, de promovare a unei concepţiei tendenţioase prin care se construia prin mijloace ideologice şi politice un nou popor romanic şi o nouă limbă romanică, acestea fiind aşa-zisul „popor moldovenesc” şi respectiv aşa-zisa „limbă moldovenească”, faptul în sine reprezentând o ficţiune, dar în acelaşi timp şi un atac virulent la adresa valorilor culturale moştenite de către români. Acţiunile de acest gen, însă, nu s-au soldat cu succesul scontat, memoria istorică românească rămânând până la urmă în aceiaşi albie a romanităţii, aşa cum a fost sute de ani în urmă.

Mişcarea de eliberare naţională din Republica Moldova de la sfârşitul anilor 80-începutul anilor 90 ai secolului XX, cât şi obţinerea independenţei de stat a Republicii Moldova în anul 1991, desfăşurate sub flamura unităţii cultural-lingvistice româneşti au demonstrat cu prisosinţă forţa înălţătoare a substratului etno-istoric, a memoriei istorice, forţa latinităţii şi romanităţii, care au reprezentat factorii decisiv în eliberarea naţională şi obţinerea independenţei de stat a românilor basarabeni faţă de U.R.S.S. Este de remarcat, că mişcarea de eliberare naţională din Moldova la timpul respectiv, a derulat şi s-a desfăşurat sub lozinca luptei pentru limba naţională şi pentru revenirea la veşmântul firesc al acesteia, veşmântul latin. Astfel, se poate constata, că renaşterea naţională a românilor-moldoveni, s-a aflat în legătură directă cu renaşterea caracterului latin al limbii române în fosta colonie a U.R.S.S. 

La etapa actuală, Republica Moldova revigorează o pagină uitată a lumii latine, o pagină care completează esenţial tabloul general al latinităţii, aducând totodată la ordinea zilei, probleme dificile ce ţin de destinul romanităţii de la limesul său răsăritean.

În acest context, de o actualitate imperioasă se întrevede a fi problema destinului populaţiei româneşti din stânga Nistrului, regiune acaparată cu forţa şi menţinută în mod brutal de către impostori nostalgici şovini, sprijiniţi de forţe imperiale din Rusia. Actualmente, populaţia românească din stânga Nistrului, este supusă unui proces intens de rusificare, inclusiv prin interzicerea scrierii latine pentru limba română şi înlocuirea acesteia cu grafie chirilică. Aceste acţiuni reprezintă în fapt genocid etnolongvistic şi cultural.


Colocviul „Originile latinităţii: cazul României şi al Republicii Moldova”, Alba-Iulia, 21-22 octombrie 2011


La 21-22 octombrie 2011, la Alba-Iulia, a avut loc Colocviul Internaţional cu genericul: „Originile latinităţii: cazul României şi al Republicii Moldova”.

Colocviul a fost organizat de Uniunea Latină, în comun cu Universitatea „1 Decembrie 1918”, Consiliul Judeţean Alba şi Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Alba - Hunedoara. 

La eveniment au participat oameni de cultură, academicieni, ambasadori, scriitori, lingvişti şi artişti din Franţa, Italia, Spania, Brazilia, Republica Moldova şi România.
 
Proiectul a fost iniţiat de Uniunea Latină, organizaţie internaţională cu sediul central la Paris. Uniunea Latina este o organizaţie internaţională fondata în anul 1954 ce reuneşte 36 de state membre care militează pentru diversitate culturală şi multilingvism.

Printre personalităţile care au participat la lucrările colocviului se numără E.S. Oleg Serebrian, preşedintele Congresului Uniunii Latine şi Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Moldova în Republica Franceză, dl Jose Luis Dicenta, secretarul general al Uniunii Latine, dl Gheorghe Postică, viceministru al Culturii al Republicii Moldova, dl Vasile Timiş, secretar de stat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional al României, E.S. Nicolae Manolescu, ambasador al României la UNESCO, academicianul Marius Sala, reprezentantul Uniunii Latine în România, Anatol CIOBANU, academician, profesor universitar, doctor habilitat în filologie, Universitatea de Stat din Moldova, Elena PRUS, profesor universitar, doctor habilitat în filologie, Director al Institutului de Cercetări filologice şi Interculturale al Universităţii Libere Internaţionale din Moldova, Ion NEGREI, Istoric, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, redactor-şef al revistei “Cugetul”, Petru NEGURĂ, Doctor în sociologie (EHESS, Paris), Lector la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, Marco Lucchesi, membru al Academiei de Litere din Brazilia şi profesor la Universitatea Federală din Rio de Janeiro, Yves Rouquette, scriitor din Franţa, dar şi numerosi alţi specialişti din România, Republica Moldova, Italia, Franta.

În cadrul colocviului reprezentanţii Republicii Molodva Gheorghe Postică, Ion Negrei, Elena Prus, Anatol Ciobanu şi Petrzu Negură au prezentat rapoarte pe diverse probleme ale latinităţii.


________________________________________________________________________


Roumanie et Moldavie, les sources de la latinité

România şi Moldova,  izvoare ale latinităţii

21 et 22 octobre 2011, Alba-Iulia



Programme
_________________________________________________________________________________________

Vendredi 21 octobre 2011
Matinée
9h-10h : Séance inaugurale

Président de séance : S. Exc. Monsieur l’Ambassadeur Nicolae Manolescu
Discours
Monsieur JosÉ Luis Dicenta, Secrétaire général de l’Union Latine
Monsieur Vasile Timiş, Vice-ministre de la Culture de Roumanie

10h-10h30 : Ioan-Aurel Pop, Académicien Historien, Roumanie : România şi românii în Europa: între Occidentul latin şi Orientul bizantin (Les Roumains au Moyen Age - entre l'héritage de la latinité occidentale et la réalité slave orientale)


11h – 11h 30 : Pause Café

11h30– 12h : Marco Lucchesi, membre de l’Académie de Lettres du Brésil et professeur à l’Université Fédérale de Rio de Janeiro : O latinitate la plural  (Une Latinité au pluriel)

12h – 12h 30 : Marius Sala, Académicien Linguiste, Roumanie : Despre unitatea limbilor romanice. (Sur l'unité des langues romanes)

12h30 – 13h : Débat

13h-15h : Repas

Après-midi
Président de séance : S. Exc. Monsieur l’Ambassadeur Oleg Serebrian

15h-15h30 : Anatol Ciobanu, Linguiste, République de Moldavie : Încercări de deromanizare ale limbii româme din Republica Moldova (Essais de déromanisation de la langue roumaine en République de Moldavie)

15h30-16h : Alexandra Ciocârlie, Latiniste, Roumanie : Difficiles nugae: elemente clasice in Pseudokinegetikos, de Alexandru Odobescu (Difficiles nuages: éléments classiques dans Pseudokinegetikos, d'Alexandru Odobescu)

16h-16h15 : Pause

16h15 – 16h45 : Elena Prus, prof. univ. dr. en Philologie, République de MoldavieCulturile transfrontaliere în dramaturgia românească şi moldovenească (Les cultures transfrontalières dans l’écriture dramaturgique roumaine et moldave).

16h45 - 17h15 : Yves Rouquette, Écrivain, France : Les occitans et l’Union Latine  (Occitanii şi Uniunea Latină)
                  Jean Claude Martinez, photographe, France

17h30 : Cocktail + Exposition « Les Latins », Exposition de Jean-Claude Martinez et Yves Rouquette, au Muzeul Naţional al Unirii

Dîner

Samedi 22 octobre 2011

Matinée
Président de séance : Monsieur l’Académicien Ioan-Aurel Pop

9h30 – 10h : Aldo Schiavone, Historien, Italie : Prezenţă romană şi continuitate în istoria Europei. Modelul “clasicilor” (Presenza romana e continuità nella storia d’Europa. Il modello del ‘classico’)

10h – 10h30 : Petru Negură, docteur en Sociologie, Université Pédagogique d’Etat «Ion Creangă», République de Moldavie: Politicile lingvistice în Republica Sovietică Moldovenească din epoca stalinistă (1924-1956) - între „moldovenizare” şi „românizare” (Les politiques linguistiques en République Soviétique Moldave à l’époque stalinienne (1924-1956) - entre «moldavisation» et «roumanisation »)

10h30 – 11h : Pause Café

11h-11h30 : Emilian Galaicu Păun, écrivain, République de Moldavie : L-am tradus pe Roland Barthes (J’ai traduit Roland Barthes)

11h30 – 12h : Débat

12h : Cérémonie de remise du titre de Docteur Honoris Causa à Monsieur l’Ambassadeur Nicolae Manolescu

13h : Déjeuner

Après-midi :
Visite de la ville d’Alba-Iulia
18h :    - départ pour Cetatea de Balta
Dégustation de vin dans l'un des vignobles les plus célèbres d'Alba  et du pays :  Jidvei Cetatea de Balta.
 Dîner







duminică, octombrie 23, 2011

Ion Negrei, Republica Moldova, ţara de la marginea lumii latine



Ion NEGREI, istoric, cercetător ştiinţific
la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei



Republica Moldova, ţara de la marginea lumii latine

Comunicare la Colocviul Internaţional „Originile latinităţii: cazul României şi al Republicii Moldova”, Alba-Iulia, 21-22 octombrie 2011



Onorată asistenţă,
stimaţi participanţi la această întrunire ştiinţifică,
dragi colegi

Vă salut pe fiecare în parte, adresându-vă urări de succes în cadrul Colocviului de astăzi precum şi în activităţile zilnice pe care le desfăşuraţi în ţările D-voastră de origine, pentru prosperarea popoarelor pe care le reprezentaţi şi a gintei latine în ansamblu.
Totodată, mulţumesc din suflet organizatorilor prezentei întruniri pentru invitaţia adresată mie, la care am răspuns cu deosebită plăcere, dar, recunosc, cu mare întârziere, fapt pentru care solicit organizatorilor scuzele de rigoare.  


Republica Moldova cel mai tânăr stat neolatin
Cred că nu greşesc afirmând că dintre ţările neolatine, Republica Moldova este cel mai tânăr stat. Recent, a marcat aniversarea a 20-a de la proclamarea independenţei. A apărut, pe harta politică a lumii ca stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil la 27 august 1991, în rezultatul destrămării Uniunii Sovietice, un stat-imperiu, care pe parcursul existenţei sale politice a cucerit abuziv, integral sau parţial, şi a stăpânit, evident ilegal, un şir de teritorii şi popoare de diferite obârşii, inclusiv şi o parte de teritoriu şi un segment de populaţie românească, respectiv un fragment al lumii latine. Teritoriul şi populaţia românească anexate la U.R.S.S., în 1940, ca prevedere a Pactului Molotov-Ribbentrop, au fost organizate din punct de vedere „politic” sub formă de republică unională sovietică.

Dacă aruncăm o privire asupra hărţii politice a lumii, cu uşurinţă, putem constata că Republica Moldova este situată în chiar centrul Europei, ocupă un teritoriu minuscul: are o suprafaţă de 33,8 mii kilometri pătraţi, se întinde de la nord la sud pe o distanţă de 350 de km, de la est la vest – 150 de km. Dacă examinăm harta lumii latine, cu aceeaşi uşurinţă, putem observa că Republica Moldova ocupă extremitatea estică a romanităţii orientale şi este situată la hotarul dintre lumea latină şi lumea slavă (mai precis, a slavilor de răsărit). Împreună cu România, Republica Moldova formează un masiv/areal unic romanic, ambele state, luate împreună, se prezintă ca o insulă latină în oceanul popoarelor slave vecine.

Populaţia Republicii Moldova este, conform recensământului din 2008, de 3,5 mil. de locuitori, dintre care circa un sfert locuiesc în mun. Chişinău, capitala republicii. Conform aceluiaşi recensământ circa 80 de procente din populaţie o alcătuiesc moldovenii/ românii.
Alte date despre Republica Moldova: forma de guvernământ – republică parlamentară; moneda naţională – leul moldovenesc; limba de stat, conform Constituţiei din 1994, este limba moldovenească, o limbă inexistentă din punct de vedere ştiinţific, „o himeră creată de o anumită politică etnocultură străină”.  Aprecierea respectivă aparţine reputatului lingvist român Eugeniu Coşeriu, originar din Basarabia, de unde este şi cel care vă vorbeşte.
Vorbind despre realităţile politice actuale din Republica Moldova, consider necesar să aduc la cunoştinţa ascultătorilor şi faptul că, la momentul destrămării U.R.S.S., unele raioane din partea de răsărit a fostei republici unionale sovietice moldoveneşti s-au separat, autoproclamându-se într-o enclavă separatistă cu numele Republica Moldovenească Nistreană, formaţiune statală nerecunoscută de comunitatea internaţională, dar care se menţine până astăzi doar datorită sprijinului acordat de Moscova. Geografic, această autoproclamată republică ocupă un teritoriu în partea stângă a Nistrului, acolo unde, în perioada stalinistă, mai concret  între anii 1924 şi 1940, conducerea comunistă de la Moscova a decretat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

 În ultimele două secole, actualul teritoriu al Republicii Moldova, în două rânduri, a fost decupat de la trunchiul său istoric, etnic, lingvistic şi cultural. Prima dată, spaţiul dintre Prut şi Nistru (partea estică a Principatului Moldovei) a fost cucerit de Imperiul Rus în 1812, în rezultatul unui război ruso-turc, stăpânirea ţaristă exercitându-se aici preţ de mai bine de un secol.  Revenită în fruntariile naţionale, în 1918, populaţia din acest spaţiu a beneficiat de o dezvoltare firească, în hotarele statului naţional român, o scurtă perioadă de timp, doar 22 de ani, deoarece, în 1940, pentru a doua oară, Basarabia este anexată, de data aceasta, de Uniunea Sovietică, şi ţinută forţat în hotarele imperiului până la momentul când acesta a sucombat politic în 1991.
Aşadar, în ultimele două secole, timp de mai bine de 150 de ani, populaţia din acest teritoriu, inclusă în fruntarii străine (ruseşti/sovietice), a cunoscut condiţii  improprii de dezvoltare. Faţă de populaţia băştinaşă de origine daco-romană  din acest spaţiu, stăpânirile străine au aplicat o politică dură de rusificare, sovietizare şi comunizare manifestată prin deromanizare, delatinizare şi deromânizare. Procesul de deznaţionalizare a condus la inhibarea conştiinţei naţionale şi la ştergerea memoriei istorice. Drept rezultat, astăzi, Republica Moldova, prinsă între rădăcinile româneşti şi trecutul recent sovietic, este un stat lipsit de identitate naţională. Această realitate a fost observată de mai mulţi istorici, sociologi, politologi, analişti politici, etc. Recent, fondatorul Centrului/Agenţiei de Analize STRATFOR din S.U.A., George Friedman făcea următoarea constatare: „Este greşit să credem că Republica Moldova este, pur şi simplu, o parte din România luată de sovietici. După şaptezeci de ani de la despărţirea de România, Moldova a devenit mai mult decât o provincie românească, departe de a fi o provincie rusă şi nu îndeajuns de a se considera o naţiune”. (Geopolitical Journey, part 4: Moldova by George Friedman, material retipărit în Revista de istorie a Moldovei, Chişinău, 2011, nr. 1-2, p. 120-125.

 Emanciparea naţională românească
Realităţile de astăzi din Republica Moldova îşi au originea lor nu doar în trecutul recent sovietic, dar şi în trecutul istoric mai îndepărtat.
În Evul Mediu,  românii, spre deosebire de celelalte popoare romanice, au fost constrânşi să abandoneze vechea tradiţie a scrierii cu litere latine pe care o practicase strămoşii lor daco-romani şi să utilizeze în scriere caracterele slavone sau chirilice, lucrările tipărite cu alfabet latin în perioada respectivă fiind excepţii.
Abia la mijlocul secolului al XIX-lea, drept rezultat al emancipării politice a românilor şi ca urmare a propagandei făcute de o seamă de intelectuali în sprijinul alfabetului latin, se ajunge, iniţial, la un alfabet mixt, în care unele litere chirilice erau înlocuite cu echivalentele lor latine, iar începând din 8 ianuarie 1860, printr-un „ordin de zi”, semnat de G. Ghica, ministru al Treburilor Interne, alfabetul latin a fost introdus în cancelariile Principatelor Unite.
Trecerea de la scrierea româno-chirilică la cea româno-latină a avut o importanţă deosebită în istoria culturii româneşti. Prin acest act de cultură, se încheie o perioadă însemnată a istoriei scrierii româneşti – cea a „slavonismului cultural” – şi începe alta, - cea a scrierii cu litere latine, - când s-a cristalizat definitiv limba română literară, precum şi normele ei ortografice. Prin adoptarea sistemului grafic latin, limba română se adapă direct din limba din care îşi trage sorgintea. Introducerea alfabetului latin deschide limbii şi culturii româneşti perspective mai strânse cu marea familie a limbilor şi a popoarelor romanice şi a culturii acestora, facilitând totodată şi relaţiile cu civilizaţia apuseană, bazată pe valorile culturale greco-latine.

Basarabenii în „închisoarea popoarelor”
În timp ce în secolul al XIX-lea vectorul general al dezvoltării spirituale şi culturale al românilor emancipaţi era orientat spre Apus, românii din Basarabia, parte componentă a poporului român, au rămas în continuare în captivitatea politică şi culturală a slavonismului. Înglobaţi în componenţa Imperiului Rus, denumit, în cunoştinţă de cauză de poetul ucrainean Taras Şevcenco, „închisoare a popoarelor”, ei nu au cunoscut o viaţă politică proprie, şi respectiv, le-a lipsit viaţa naţional-culturală. Astfel, provincia dintre Prut şi Nistru, ruptă din trupul Moldovei în 1812, a cunoscut cea mai îndelungată perioadă de utilizare a alfabetului chirilic pentru exprimarea în scris a limbii române. Înseşi scrierile în limba română cu alfabet chirilic, în Basarabia, în secolul al XIX-lea, au fost sporadice, deoarece în administraţie, educaţie, biserică şi în alte domenii se folosea limba rusă în baza alfabetului chirilic.  Dominaţia ţaristă în Basarabia a avut consecinţe nefaste pentru dezvoltarea culturii naţionale româneşti: limba, literatura, artele etc. s-au aflat în afara spaţiului şi condiţiilor fireşti de dezvoltare. În şcolile de limbă rusă şi de spirit rusesc din Basarabia, elevilor li se inocula sistematic şi metodic doctrina panslaviştilor ruşi: că Rusia este cea mai mare şi mai puternică ţară din lume; că Rusia are misiunea de la Dumnezeu de a stăpâni lumea întreagă şi că această lume trebuie salvată de influenţa primejdioasă politică, morală şi culturală a Franţei revoluţionare, republicane şi ateiste; că celelalte ţări şi popoare (grecii, bulgarii, sârbii, românii, muntenegrenii etc.), scăpate de sub „jugul turcilor”, trăiesc numai din mila, bunătatea, ajutorul şi răbdarea singuri stăpânitorilor ţari ai Rusiei şi ai pravoslavnicului popor rus. În toate instituţiile de învăţământ, vorbirea „limbii moldoveneşti”/române de către elevi era oprită cu desăvârşire. Sistemul de instruire practicat în şcoală era totalmente lipsit de coloritul naţional. (Ioan Pelivan, Basarabia cea diferită de Rusia, în „Magazin istoric, nr. 3, 2006. p. 21)
Sintetizând esenţa politicii promovată de autorităţile ţariste în domeniul educaţiei, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ioan Pelivan, pe care l-am citat mai sus, în perioada respectivă fiind elev, iar ulterior devenit unul din fruntaşii mişcării naţionale din Basarabia, în memoriile sale, avea să conchidă: Tot gândul, toată atenţia, toată dragostea, toată mintea noastră erau îndreptate spre Rusia, spre poporul rus, spre tot ce e rusesc”. (Ibidem, p. 60.) Fundamentalismul ecleziastic şi laic rus cu care erau îndoctrinată populaţia trebuia să înăbuşe orice dorinţă de manifestare a identităţii naţionale. Valorile naţionale, limba strămoşilor, obiceiurile şi tradiţiile, cântecele populare şi dansurile naţionale, cultura laică şi bisericească, istoria poporului băştinaş – erau completamente neglijate şi persecutate. Şi chiar dacă în procesul de studii sau în puţinele publicaţii, evident de limbă rusă, ce aveau difuzare în ţinut, se amintea câte ceva despre acestea, se făcea doar la modul denigrator şi în bătaie de joc. De exemplu, în cazul în care profesorii de la Seminarul Teologic din Chişinău, unica instituţie de învăţământ secundar din Basarabia, trebuiau să le vorbească elevilor despre România, ei menţionau doar faptul că această ţară este „vecină cu gigantul nostru Imperiu Rus”.
 Şcoala în limba rusă, străină de sufletul poporului băştinaş, a făcut ca, la răscrucea secolelor XIX-XX, majoritatea populaţiei româneşti să rămână analfabetă. În Basarabia, în acea perioadă, nu exista nicio scoală în limba maternă a băştinaşilor, nu exista nicio bibliotecă cu cărţi, reviste şi ziare în limba română, nu exista teatru, presă, nu exista nicio tipografie, editură de carte românească. Evident nu existau cadre naţionale didactice, oameni de creaţie. În schimb, exista ruină şi întuneric. Conform datelor recensământului din 1897, în Basarabia doar 10,5% bărbaţi  şi 1,7% femei din populaţia băştinaşă (de origine română) erau ştiutori de carte. Politica de deznaţionalizare şi rusificare promovată de regimul ţarist în Basarabia a avut grave repercusiuni asupra mentalităţii populaţiei, asupra manifestării conştiinţei naţionale şi evident asupra conştientizării identităţii etnice şi respectiv a rădăcinilor latine a populaţiei băştinaşe.

În „veacul naţionalităţilor”, când popoarele europene şi-au etalat deschis identitatea naţională, moldovenii/românii din Basarabia înglobaţi în hotarele Imperiului Rus, nu au cunoscut procesul de modernizare. În marea ei majoritate, populaţia rurală a fost conservată în tipare medievale de trai. Lipsa instituţiilor moderne a întârziat apariţia şi afirmarea elementului burghez şi respectiv a conştiinţei naţionale. Toate acestea au făcut ca românii din spaţiul basarabean să rămână în afara procesului de constituire şi afirmare a naţiunii române pe plan european. 

1917-1918. Ieşirea din ritmul tradiţional rusesc şi slav şi încadrarea
în ritmul românesc şi cel latin
În pofida politicilor de rusificare, în cei peste o sută de ani de stăpânire colonială, ţarismul nu a reuşit să schimbe caracterul naţional al populaţiei din Basarabia, nu a reuşit „să-i facă ruşi” pe ţăranii basarabeni de origine moldovenească/română, nu a reuşit să şteargă rădăcinile latine din conştiinţa unei părţi a populaţiei, mai cu seamă a puţinilor intelectuali. Pentru a ne păstra în limitele adevărului trebuie să recunoaştem că nivelul de rusificare a intelectualităţii de origine română din Basarabia era destul de avansat. Conştiinţa, dar mai precis psihologia naţională, adormită/conservată a ieşit în avanscenă în condiţiile de libertate şi democraţie oferite de revoluţia democratică rusă din februarie-martie 1917, dar mai cu seamă în contextul preluării puterii de către bolşevici. O primă manifestare în acest sens a fost organizarea învăţământului în limba maternă (română) şi introducerea alfabetului latin în şcoală. Basarabia a fost ultima provincie românească în care s-a organizat învăţământul naţional în baza alfabetului latin. Organizarea învăţământului în limba naţională în Basarabia s-au făcut relativ târziu, abia după căderea autocraţiei ruse în februarie 1917, atunci când condiţiile politice erau favorabile acestui demers. Semnificativ este faptul, că basarabenii au optat pentru această soluţie în condiţiile în care provincia respectivă era încă parte componentă a Rusiei proclamate democratice. Subliniem în mod deosebit acest fapt deoarece mai apar studii în care se afirmă neîntemeiat că alfabetul latin în Basarabia este opera administraţiei române instalate aici, după actul Unirii din 27 martie 1918. Introducerea alfabetului latin, în mai 1917, prin hotărârea Congresului învăţătorilor moldoveni, a fost una din formele de manifestare a identităţii naţionale a românilor moldoveni din Basarabia. Învăţământul organizat pe baze naţionale – în limba română şi prin scrierea latină - a readus Basarabia în albia românismului şi latinităţii. (Ion Negrei, Introducerea alfabetului latin în Basarabia în „Cugetul”. Revistă de Istorie şi Cultură, nr. 2(26), 2005, p. 37-41)
Basarabeanul Teofil Ioncu (născut în 1885, în com. Olişcani, jud. Orhei, studii superioare la Institutul Superior din Moscova, Şcoala Superioară Comercială, Universitatea din Leipzig),  preşedintele Partidului Naţional Moldovenesc constituit în primăvara anului 1917, în broşura Autonomia Basarabiei şi Republica democratică federativă rusească (Chişinău, 1917, 16 p.), astfel explica semenilor săi, mai puţin versaţi în probleme de identitate naţională şi de rasă, corelaţia dintre românism şi latinitate: „Români am fost, român ne este sângele ce ne curge în venele noastre. Români suntem cu trup şi suflet şi ca români voim să trăim pe vecie. Dacă este aşa, apoi mai întâi trebuie să trezim simţirile neamului nostru şi să ne cunoaştem neamul nostru românesc. Trebuie să luăm toate măsurile ca să învăţăm în şcoalele din Basarabia limba românească, scrisoarea (scrierea – n. n.) românească şi cultura românească cea veche latină, din care s-au adăpat toate popoarele culte de astăzi: francezii, italienii, care se trag şi ei de la Roma şi sunt rudele noastre mai îndepărtate, apoi englezii, nemţii şi alte popoare culte”.
Acelaşi român basarabean Teofil Ioncu, în calitatea sa de reprezentant al Partidului Naţional Moldovenesc, în septembrie 1917, a salutat Congresul naţiunilor din Rusia, care şi-a ţinut lucrările la Kiev, „în numele românilor din Basarabia”, în felul următor: „Mulţi au auzit de „moldoveni”, dar puţini cred că ştiţi că naţiune moldovenească nu există. Există o naţiune română. Numele Moldova, moldoveni, este numai teritorial, dar nu naţional, iară dacă noi numim „moldoveneşti” comitetele şi organizaţiile noastre, o facem aceasta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul „român” sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi d-voastră, şi el le serveşte de a ne acuza pe noi de separatism…”. (Vezi: Gheorghe Ghimpu, Conştiinţa naţională a românilor moldoveni, ediţia a III-a, Chişinău, 2010, p. 339-340.)
 Conştiinţa apartenenţei la naţiunea română şi lumea latină s-a manifestat şi în timpul desfăşurării la Chişinău, în zilele de 20-25 octombrie 1917, a Congresului militarilor moldoveni. Pe străzile oraşului, spre locul de desfăşurare a congresului ostaşii moldoveni s-au deplasat sub melodia „Marsilieza”. Orchestra militară a intonat „cântecul slobozeniei” şi la deschiderea congresului. Sub flamura tricolorului naţional şi a melodiilor patriotice româneşti „Deşteaptă-te, române” şi „Pe al nostru steag e scris Unire”, sub strigăte entuziaste de „Ura” şi „Vivat”, la 23 octombrie 1917, congresul a proclamat autonomia administrativă şi politică a Basarabiei, motivând opţiunea respectivă prin „cultura naţională a neamului moldovenesc şi trecutul lui istoric”. (Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii. În Basarabia revoluţionară (1917-1918). Amintiri. Chişinău, 1992, p. 401-412.)
Trecerea de la Basarabia rusească la Basarabia românească s-a dovedit a fi lucru anevoios din cauză că stăpânirea străină, prin politicele promovate, după ce a  reuşit să producă scindarea teritorială, a încercat „să dezguste”, să îndepărteze populaţia locală băştinaşă de trunchiul etnic comun. Şi trebuie să recunoaştem că aceste obiective parţial au fost atinse, astfel încât „mulţi moldoveni s-au lepădat de neam şi au ajuns să-i socotească duşmani pe înşişi fraţii noştri români”. Această constatare se conţine în declaraţia studenţilor români din Basarabia lansată la 24 ianuarie 1918, zi în care Republica Democratică Moldovenească îşi proclama independenţa de Rusia.

Experimentul sovietic: poporul moldovenesc
În perioada stăpânirii sovietice (1940-1941;1944-1991) sterilizarea spirituală a populaţiei române cuprinse în hotarele Uniunii Sovietice a atins cote nebănuite. Procesul de deznaţionalizare în perioada sovietică a fost mult mai dur decât în perioada ţaristă. Ştiindu-se că limba este factorul identitar primordial, s-a urmărit înlăturarea ei din administraţie, educaţie, biserică, etc., s-a făcut tentativa de înlocuire a limbii române, - limbă de origine romanica, - cu o variantă a limbii slave, aşa-numita limbă moldovenească. În Basarabia s-a întâmplat un lucru, se pare, nemaiîntâlnit nicăieri în lume: unei populaţii cu evidente rădăcini latine i s-a impus scrierea cu buchii chirilice. Experimentul social a depăşit faza lingvistică şi s-a extins pe palierul etnic, făcându-se sforţări de constituire a unui  popor moldovenesc, ulterior, a unei naţiuni moldoveneşti, distincte de poporul şi naţiunea română. În opinia fabricanţilor/inventatorilor de noi etnii, trăsătura distinctă a moldovenilor ca popor era pretinsa componentă slavă cu efecte definitorii în constituirea lor etnica. Poporul moldovenesc, creat din considerente ideologice, trebuia să exceleze prin antiromânismul său, de origine aproape genetică.

Identitate naţională şi latinitate exprimate prin simbol
În pofida durităţii regimului totalitar comunist, intelectualii basarabeni au încercat să opună rezistenţă regimului, să apere adevărul ştiinţific despre istoria, limba şi cultura naţională.
O adevărată luptă pentru oficializarea limbii române s-a dat în deceniul al nouălea al secolului trecut. Pentru prima dată în istoria Basarabiei, limba moldovenească, căreia, sub presiunea maselor, i s-a recunoscut că este identică (atenţie, identică, dar nu unitară – n. n.) cu limba română, a fost declarată ca limbă de stat. Oficializarea limbii moldoveneşti s-a făcut în baza grafiei latine, o adevărată premieră în spaţiul de la est de Prut.
 Republica Moldova a fost prima dintre republicile fostei U.R.S.S., care a adoptat trecerea limbii sale naţionale de la alfabetul chirilic la cel latin. Pentru Moldova trecerea la alfabetul latin semnifica reconfirmarea originii latine a limbii naţionale şi identitatea ei cu limba română. Trecerea scrisului la alfabetul latin trebuie apreciată ca o revenire la alfabetul utilizat în Basarabia interbelică, aşa încât putem vorbi de o continuitate a scrisului cu caractere latine în acest spaţiu mult încercat.
 Aşa precum am menţionat mai sus că adoptarea alfabetului latin în Basarabia în 1917 a fost voinţa intelectualilor din acest ţinut, tot aşa subliniem faptul că revenirea la alfabetul latin s-a decis, în ziua de 31 august 1989, de către Sovietul Suprem, când Basarabia din punct de vedere politic constituia Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi era parte a Uniunii Sovietice.
Dacă problema statutului limbii naţionale a servit drept factor unificator pentru populaţia românofonă a Republicii Moldova, dacă originea latină a limbii populaţiei majoritare era greu de contestat, atunci problema identităţii (unităţii) lingvistice a limbii moldoveneşti cu cea română a devenit motivul scindării profunde în cadrul elitelor politice şi intelectuale în două grupări. Pentru gruparea „proromână”/unionistă, termenul moldovenesc indică doar o identitate regională în cadrul românismului general, aceştia identificându-se prin limba română, prin istoria românilor, prin cultura românească. Identificarea respectivă le oferă cele mai potrivite oportunităţi de integrare europeană şi de afirmare în plan mondial. Cea de-a doua grupare – numită moldovenistă/statalistă – consideră că Moldova, deşi împărtăşeşte cu România aceeaşi limbă, şi parţial aceeaşi istorie şi cultură, a fost „condamnată să fie stat”. Pentru adepţii acestei teorii năstruşnice, limba moldovenească şi istoria Moldovei sunt prezentate drept argumente forte pentru legitimarea tânărului stat. Cel mai fidel susţinător al limbii moldoveneşti şi aspectului ei grafic impus de autorităţile sovietice, este Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Deşi comuniştii au acceptat ideea originii latine comune a limbilor moldoveneşti şi române, ei nu recunosc unicitatea acestora, afirmând că asemănările dintre diferitele limbi ale unei şi aceleiaşi familii nu sunt un argument pentru a renunţa la una dintre ele în favoarea celeilalte. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova s-a pronunţat şi pentru păstrarea alfabetului chirilic, afirmând ca revenirea la alfabetul latin ar putea cauza analfabetizarea populaţiei republicii.
Opoziţia fermă pe care au manifestat-o reprezentanţii elitei intelectuale basarabene prin contestarea falsei identităţii moldoveneşti ce li se impunea, considerând-o drept insultă pentru adevărata identitate a majorităţii etnice a republicii, nu a reuşit să influenţeze poziţia arhitecţilor acestei inepţii. Astfel, glotonimul „limba moldovenească” a fost oficializat în Constituţia adoptată în 1994, al cărei art. 13 declară că „limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească”. Doar datorită opoziţiei mediilor academice, cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar şi cel superior, astăzi, în sistemul educaţional din Republica Moldova se predă limba şi literatura română şi se studiază istoria românilor, alături de literatura şi istoria universală.
Resuscitarea confuziei identitare în privinţa denumirii limbii şi originii moldovenilor a stârnit nedumeriri şi în rândul corpului diplomatic de la Chişinău. Într-un mesaj de rămas bun, fostul ambasador american în Republica Moldova, doamna Pamela Hyde Smith le spunea studenţilor de la Universitatea de Stat din Moldova: „Nu înţeleg de ce unii numesc limba vorbită de majoritate limbă moldovenească, în timp ce toată lumea ştie că este limba română …Nici măcar nu văd ca oamenii să fie de acord asupra semnificaţiei de moldovean, care pentru unii înseamnă etnic român, iar pentru alţii semnifică o încercare în stil sovietic de a construi aici o etnie distinctă… Eu consider că lipsa sentimentului de identitate ca cetăţean al ţării este o problemă serioasă a Moldovei”. ( Ioan C. Popa, Chestiunea identitară în Basarabia sau De ce moldovenii sunt români în Balcanii şi Europa. Revistă de consemnări şi atitudini, 2011, septembrie, nr. 116, p. 15.)

Identitatea românească şi originile latine ale moldovenilor este reflectată şi în stema de stat a Republicii Moldova. Aprobată de Sovietul Suprem (Parlamentul) Republicii Moldova la 3 noiembrie 1990, ea conţine două elemente (simboluri) de bază, fiecare din ele fiind expresia unei conştiinţe cu rădăcini adânc implantate în istoria noastră milenară.  Elementul central al stemei – scutul cu capul de bour, având între coarne o stea cu opt raze, flancat în dreapta de o roză cu cinci petale, iar în stânga de o semilună conturată – vechiul însemn al Ţării Moldovei, care semnifică totodată şi românitatea moldovenilor (din momentul formării statului român modern şi până astăzi simbolul respectiv se regăseşte şi pe stema de stat a României), este plasat (aşezat) pe o emblema complementară, pe pieptul unei acvile naturale, care subliniază latinitatea moldovenilor. Acvila este „ornamentată” cu alte simboluri romane şi creştine: vulturul poartă în cioc o cruce de aur (acvila cruciată), în gheara dreaptă ţine o ramură de măslin – simbol al păcii - , iar în cea stângă – un sceptru de aur, simbolul suveranităţii, puterii şi demnităţii.
Recunoscută ca cel mai de preţ simbol al legiunilor romane venite în Dacia, acvila a devenit însemnul distinctiv al tuturor urmaşilor daco-romanilor. Aproape în  aceeaşi reprezentare grafică, ea se regăseşte şi în actuala stemă a României.  Crucea plasată în ciocul păsării, atât în stema Republicii Moldova, cât şi în cea a României, aminteşte prin limbaj heraldic faptul că românii, spre deosebire de popoarele vecine, s-au creştinat firesc, încă din epoci timpurii, fără intervenţia autorităţii centrale.  În ansamblu, acvila cruciată constituie dovada latinităţii poporului nostru, subliniază originea comună a tuturor românilor şi, totodată, vechimea lor pe aceste locuri.  (Vezi: Simbolurile naţionale ale Republicii Moldova, Coordonator şi redactor ştiinţific: dr. Silviu Andrieş-Tabac, Chişinău, 2010, p. 29-115; Dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Tiberiu Velter, Dr. G. D. Iscru, Aurel David, Tricolorul României, simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale. Coordonator: dr. Adina Berciu- Drăghicescu, Bucureşti, 1995.)


Latinitatea moldovenilor plastic este exprimată şi prin moneda naţională a Republicii Moldova. În paranteze fie spus, atât în România cât şi în Republica Moldova moneda naţională poartă acelaşi nume – leul, evident, valoarea reală în raport cu valutele străine fiind diferită. În multitudinea imaginilor grafice de pe monezile (de 1 ban, 5 bani, 10 bani, 25 de bani, 50 de bani) şi de pe bancnotele moldoveneşti (cu nominalul de 1 leu, 5 lei, 10 lei, 20 de lei, 50 de lei, 100 de lei, 200 de lei, 500 de lei, 1000 de lei), se regăsesc, suplimentar la cele conţinute pe stema de stat a Republicii Moldova, pe care le-am descris mai sus, alte valoroase simboluri romane, care vin să fortifice imaginea noastră ca popor de sorginte latină. Pe verso-ul tuturor bancnotelor moldoveneşti, între contururile aceleiaşi circumferinţe, sunt încadrate imaginile stilizate a două opere de sculptură cu valenţe deosebite în istoria romanilor şi a românilor în speţă. E vorba  despre Columna lui Traian, opera sculptorului Apollodor din  Damasc, şi Coloana Infinitului, geniala operă a sculptorului român Constantin Brâncuşi. (Simbolurile naţionale ale Republicii Moldova, Coordonator şi redactor ştiinţific: dr. Silviu Andrieş-Tabac, Chişinău, 2010, p. 411-441.)

Originea latină a moldovenilor şi identitatea românească a acestora a fost exprimată, - adevărat că doar episodic, cauza fiind conjunctura politică, - prin simbolul imnului de stat. Din momentul proclamării independenţei (27 august 1991) şi până la 7 iunie 1994, cântecul „Deşteaptă-te, române!”, versuri – Andrei Mureşanu, muzică – Anton Pann, a fost imnul de stat al Republicii Moldova. Poezia respectivă, scrisă în vâltoarea revoluţiei de la 1848, poartă o puternică încărcătură patriotică, nelipsit fiind epizodul de istorie romană, cu trimitere directă la împăratul Traian. Strofa a doua a poeziei, făcând apel la luptă şi deşteptare naţională, evocă trecutul roman.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Evocarea trecutului roman în spaţiul dintre Prut şi Nistru, în anii  90 ai secolului trecut, nu era o premieră. Imnul revoluţionarilor români de la 1848 a penetrat spaţiul basarabean încă la începutul secolului al XX-lea, fiind bine cunoscut fruntaşilor mişcării naţionale din ţinut şi devenit de facto imnul Republicii Democratice Moldoveneşti proclamate la 2 decembrie 1917. Doar faptul că această formaţiune politico-statală a avut o existenţă scurtă de timp (decembrie 1917 – martie 1918), nu s-a reuşit oficializarea cântecului respectiv drept imn al statului democratic proclamat în hotarele dintre Prut şi Nistru. Ascultătorul (cititorul) atent a observat, sper eu, că şi în perioada contemporană, „Deşteaptă-te, române!” a avut statutul de imn de stat al Republicii Moldova, de asemenea, o scurtă perioadă de timp (august 1991- iunie 1994). În cazul de faţă, explicaţia constă în accederea la putere a forţelor procomuniste şi proruse, care în şirul acţiunilor antidemocratice şi antiromâneşti, au hotărât şi înlocuirea (iniţial, declarată, provizorie) acestui simbol naţional cu alt însemn muzical, - viersurile poeziei „Limba noastră” de Alexei Mateevici, aranjamentul muzical datorându-se compozitorului Anton Pann, - cântec, indiscutabil, cu merite în mişcarea naţională din anii 1988-1991, dar cu un diapazon mult mai restrâns de mesaje istorice.

Aşadar, în final, câteva concluzii şi recomandări:
1. Manifestarea identităţii naţionale, inclusiv a originii latine, în spaţiul basarabean, a fost împiedicată de stăpânirile străine. Slăbirea opresiunii politice şi apariţia elementelor democratice au fost condiţii prielnice de manifestare a conştiinţei naţionale. După destrămarea U.R.S.S. şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, populaţia dintre Prut şi Nistru a înregistrat progrese notabile în planul renaşterii naţionale: ea şi-a recăpătat identitatea românească; şi-a afirmat originile ei latine prin revenirea la scrisul cu grafie latină. Istoria naţională a devenit componenta de bază în cultivarea conştiinţei naţionale româneşti.
 2. Confuzia identitară în privinţa denumirii limbii şi originii moldovenilor poate fi depăşită prin asumarea de către autorităţile Republicii Moldova a identităţii naţionale româneşti a statului şi promovarea unor politici de stat chemate să înlăture deformările produse de stăpânirile străine. Dificultăţile în redobândirea conştiinţei de sine a populaţiei băştinaşe din Republica Moldova pot fi depăşite cu sprijinul României şi cu susţinerea tuturor ţărilor din lumea latină.
 3. Criza identitară (dar şi celelalte genuri de criză) va putea fi depăşită mai uşor şi într-un termin mai restrâns de timp doar în cazul acceptării necondiţionate a Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Din ţările neolatine europene doar Republica Moldova a rămas în afara spaţiului comunitar european. Un gest de solidaritate şi susţinere ar spori şansele latinităţii pe continentul european şi în întreaga lume.